Decizia ÎCCJ nr. 66/2023 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 9. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal cu nr. 20.776/3/2021, reclamantul A.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie (A.N.C.) ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Ordinului nr. xxx din 17.06.2021, reanalizarea dosarului administrativ și obligarea pârâtei la emiterea, în cel mult 30 de zile de la data soluționării cauzei, a unui ordin de acordare a cetățeniei române. ... 10. Prin Sentința civilă nr. 641 din 9 februarie 2022, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A.B., a anulat Ordinul nr. xxx din 17.06.2021, a obligat pârâta să soluționeze pe fond cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române și să achite reclamantului suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare. ... 11. În motivare, instanța de fond a reținut că, în raport cu data emiterii adresei (prin care i s-au solicitat reclamantului actele de stare civilă apostilate și certificatul de cazier judiciar), potrivit principiului tempus regit actum, nu este necesar ca actele solicitate să fie apostilate, deoarece actele de stare civilă solicitate sunt emise de autorități ucrainene, iar prin Tratatul dintre România și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile, semnat la București la 30 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr. 3/2005 (Tratatul dintre România și Ucraina sau Tratatul), a fost stabilită scutirea de supralegalizare sau orice altă formalitate, așadar inclusiv de apostilare. ... 12. Tribunalul a apreciat că din dispozițiile tratatului mai sus menționat rezultă cu suficientă claritate că scutirea de supralegalizare/apostilare privește toate actele oficiale ale unui stat membru, domeniul de aplicabilitate a Tratatului din 2002 dintre România și Ucraina nefiind limitat la cauzele civile, fiind menționate în acest sens dispozițiile art. 13 alin. (1) și (2) și ale art. 40 alin. (2) din Tratat. ... 13. Instanța de fond a reținut că art. 13 alin. (2) din Tratat, spre deosebire de alin. (1) al aceluiași articol, face vorbire despre „actele care pe teritoriul unei părți contractante se consideră ca fiind acte oficiale“, și nu doar despre actele judiciare ale uneia dintre părțile contractante. ... 14. Potrivit sentinței recurate, „hotărârile instituțiilor care înregistrează actele de stare civilă“, avute în vedere de art. 40 alin. (2) din Tratat, sunt tocmai înregistrările actelor și faptelor de stare civilă realizate de autoritățile administrative competente în registrele de stare civilă, făcându-se referire la prevederile art. 3 din Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961 (Convenția de la Haga sau Convenția), la care România a aderat prin Ordonanța Guvernului nr. 66/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999 (Ordonanța Guvernului nr. 66/1999). ... 15. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.C., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată. ... 16. În motivarea recursului a fost invocată greșita aplicare a normelor de drept material privind aplicabilitatea Tratatului, susținându-se că acest tratat ar fi aplicabil doar „procedurilor specifice activităților procesuale“, nu și procedurilor administrative, cum este cea desfășurată în fața A.N.C. ... 17. Pârâta A.N.C. a susținut că doar în contextul transmiterii documentelor oficiale între autoritățile judiciare ar fi aplicabil argumentul instanței de fond privind valabilitatea pe teritoriul celeilalte părți contractante, fără nicio legalizare, a actelor care emană de la autoritățile competente sau de la alte instituții ale uneia dintre părțile contractante și că această situație ar reflecta prezumția autenticității unui document oficial transmis prin intermediul unei instituții publice centrale, precum ministerele justiției aparținând părților contractante, care ar fi incomparabil mai ridicată în contrast cu transmiterea unor documente de către persoane private. ... ...