Decizia CCR nr. 216/2014Paragraful 23

17. Prin Decizia nr. 240 din 20 martie 2007, Curtea a constatat că soluţionarea fondului cauzei, în situaţia în care instanţa, în temeiul art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, reţinând cauza spre judecare, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanţă şi în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stabilesc în mod expres că se aplică "în mod corespunzător". De asemenea, prin Decizia nr. 350 din 20 martie 2008, Curtea a reţinut că, după învestirea instanţei în condiţiile prevăzute de art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, acţiunea penală se exercită tot de către procuror, care, în funcţie de probele administrate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, poate să ceară condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal. Aşa fiind, Curtea a constatat că instanţa, nici în judecarea plângerii şi nici în judecarea în fond a cauzei, nu îndeplineşte acte de urmărire penală specifice fazei urmăririi penale şi procurorului, ci numai acte de judecată şi dă numai soluţii judiciare de competenţa instanţei, a judecătorului. Totodată administrarea de probe noi şi refacerea probelor administrate de procuror nu sunt acte de urmărire penală, ci acte judiciare, prevăzute de lege pentru stabilirea adevărului şi a elementelor răspunderii penale necesare pentru a se da o hotărâre temeinică şi legală. De altfel, aşa cum a reţinut Curtea cu acelaşi prilej, judecătorul are posibilitatea să îşi manifeste rolul activ şi să efectueze o cercetare judecătorească eficientă în vederea aflării adevărului, nefiind afectate în niciun fel garanţiile de independenţă şi imparţialitate a justiţiei consacrate de art. 124 din Legea fundamentală.