Decizia CCR nr. 135/2014Paragraful 11

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, care prevăd că soluţiile pronunţate de judecător în procedura plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată nu sunt supuse niciunei căi de atac, aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 alin. (2) cu privire la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Consideră că în situaţia în care judecătorul dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale avem de-a face cu o "declaraţie de vinovăţie" în sensul art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text care instituie necesitatea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie nu numai atunci când este dată o hotărâre de condamnare, ci şi în situaţia pronunţării unei hotărâri ce conţine o "declaraţie de vinovăţie". Autorul excepţiei opinează că, mai mult, judecătorul poate să reţină cauza spre judecare şi să pronunţe o condamnare, iar hotărârea este definitivă, neexistând nicio cale de atac. Mai arată că garantarea dublului grad de jurisdicţie trebuie să fie efectivă, astfel că cel de-al doilea grad de jurisdicţie trebuie să satisfacă exigenţele de imparţialitate ale unei instanţe, impunându-se ca remediul procesual să fie independent de orice putere discreţionară a autorităţilor şi să fie direct accesibil celor interesaţi. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 6 septembrie 2005, pronunţată în Cauza Gurepka împotriva Ucrainei, paragraful 59, şi Hotărârea din 4 mai 1999, pronunţată în Cauza Kucherenko împotriva Ucrainei. De asemenea, face trimitere la Decizia nr. 500/2012, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt neconstituţionale.