Decizia CCR nr. 410/2013Paragraful 10

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dreptului la apărare al învinuitului, acesta nemaiputând formula apărări în faţa procurorului, după inculpare. Este invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 24 din 23 februarie 1999, prin care Curtea a reţinut că este necesar ca soluţionarea cauzelor de către procuror să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât dau dreptul judecătorilor să se substituie procurorilor şi să dispună, sau să permită, în mod arbitrar, inculparea unei persoane în privinţa căreia, pe parcursul urmăririi penale, organele de urmărire penală au administrat probe ce au demonstrat nevinovăţia sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reţinute. Se mai susţine că o astfel de situaţie, cum este cea expusă anterior, încalcă principiul controlului ierarhic al desfăşurării activităţii procurorilor, prevăzut la art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece poate conduce la contradicţii între concluziile ce urmează a fi puse de către procurorii de şedinţă pe parcursul judecării cauzei şi cele formulate cu ocazia emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.