Decizia CCR nr. 179/2013Paragraful 10

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, precum şi condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În acest sens, arată că, în procedura reglementată prin textul de lege criticat, inculpatul recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, iar instanţa poate pronunţa doar condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, încălcându-se, astfel, dreptul la apărare al inculpatului, care nu poate invoca alte aspecte, cum ar fi lipsa de pericol social al faptei, în temeiul art. 181 din Codul penal, şi, implicit, achitarea, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală. Consideră că se creează discriminare între inculpaţii care apelează, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, la procedura accelerată şi aceia care nu recunosc săvârşirea faptelor şi solicită administrarea de probe, instanţa putând reţine, însă, în acest din urmă caz, lipsa pericolului social. Instituirea acestui tratament diferit, în funcţie de opţiunea inculpaţilor, nu este justificată de situaţia diferită în care s-ar afla aceştia, ci de celeritatea soluţionării cauzei, nepermiţând judecătorului cauzei să adopte hotărârea pe care o consideră corectă.