Decizia ÎCCJ nr. 51/2022 (HP)Punctul VII

VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece întrebarea supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept întrucât prevederile legale ce se solicită a fi interpretate sunt clare, iar aplicarea lor în cauză nu necesită lămuriri. Astfel, în punctul de vedere formulat s-a susținut că în raport cu situația juridică a contestatorului zilele considerate executate în baza dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nu duceau și nu pot duce nici în prezent la o reducere efectivă a pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare definitivă, acestea putând fi, eventual, valorificate la soluționarea unei cereri/propuneri de liberare condiționată din executarea pedepsei rezultate în urma contopirii. În cuprinsul art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, introdus prin Legea nr. 169/2017, în prezent abrogat, legiuitorul arată, în mod explicit, că efectul măsurii compensatorii constă în considerarea ca executate a unui număr suplimentar de 6 zile din pedeapsa aplicată, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executată într-un spațiu de cazare necorespunzător. Terminologia folosită în cuprinsul art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o noutate în materia executării pedepselor, deoarece, potrivit art. 96 din Legea nr. 254/2013, și zilele suplimentare obținute ca urmare a muncii prestate, a instruirii școlare și formării profesionale au același regim juridic, fiind considerate ca executate. Așadar, perioadele asimilate executării, cum sunt cele obținute în baza dispozițiilor privind recursul compensatoriu sau cele obținute în baza muncii prestate, nu constituie o executare efectivă a pedepsei și nu pot determina micșorarea pedepsei aplicate de instanță după regulile de la art. 40 alin. (1) și (3) raportat la art. 39 din Codul penal, deoarece o astfel de deducere nu este reglementată de legiuitor. Prin motivele invocate pe calea contestației la executare nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive, întrucât contestația la executare nu are natura juridică a unei căi de atac. Pe calea contestației la executare se pot invoca aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, contestația la executare fiind o procedură jurisdicțională de rezolvare a unor incidente limitativ prevăzute de lege, în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării, cu scopul de a asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătorești, fără a se putea schimba sau modifica soluția care se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, prin contestația la executare formulată, contestatorul nu invocă un incident apărut la punerea în executare a hotărârii penale definitive sau în cursul executării pedepsei, ci solicită scăderea din pedeapsa rezultantă de 1 an și 9 luni închisoare aplicată definitiv pentru concursul de infracțiuni a duratei considerate ca executate ca efect al măsurii compensatorii. Într-o astfel de ipoteză, ceea ce se pune în discuție nu este valorificarea unui drept stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de liberare condiționată din pedeapsa anterioară, ci încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii prin care s-a stabilit cu caracter definitiv pedeapsa pe care o execută persoana condamnată în prezent. În realitate, „dreptul câștigat“ la care face referire instanța de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare constă în dreptul de a obține liberarea condiționată mai devreme, prin luarea în considerare a zilelor obținute cu titlu compensatoriu, și nu dreptul la deducere a acestor zile din pedeapsa aplicată de instanță. Adaptând raționamentul instanței la situația juridică a contestatorului, Ministerul Public a susținut că și durata pedepsei considerată executată în baza muncii prestate a fost avută în vedere la calcularea fracției de pedeapsă necesar a fi executate pentru a se dispune liberarea condiționată, aspect menționat în considerentele hotărârii de liberare condiționată, însă instanța nu pune în discuție micșorarea pedepsei și în raport cu aceste zile. Dreptul la deducere din pedeapsa aplicată de instanță a zilelor obținute în baza legii recursului compensatoriu nu rezultă din cuprinsul art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, introdus prin Legea nr. 169/2017, și contravine dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Codul penal, care fac referire explicită la pedeapsa executată, și nu la pedeapsa considerată ca executată. În plus, reglementarea măsurii compensatorii în capitolul IV al Legii nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, intitulat „Condițiile de detenție“, exprimă voința legiuitorului de aplicare a dispozițiilor art. 55^1 din aceeași lege, exclusiv în legătură cu regimul de executare a pedepselor, nefiind vizat cuantumul pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare. În cele din urmă, interpretarea dată dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, introdus prin Legea nr. 169/2017, de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 242 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 8 iulie 2021, nu este de natură a determina concluzia că, în raport cu situația juridică a contestatorului, zilele obținute în baza legii recursului compensatoriu determină diminuarea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare. Prin Decizia nr. 7 din data de 26 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat, în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24 iulie 2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiționată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor compensatorii obținute pentru executarea pedepsei în condiții de detenție necorespunzătoare. Din considerentele deciziei anterior menționate a rezultat că instanța supremă a stabilit o situație premisă diferită față de cea incidentă în cauza cu care a fost învestită instanța de trimitere, constând în existența unei condamnări cu privire la care sunt incidente dispozițiile referitoare la revocarea liberării condiționate, prevăzută de art. 104 alin. (2) din Codul penal. Or, în ipoteza contestatorului se pun în discuție concursul de infracțiuni, anularea liberării condiționate și contopirea pedepselor, conform regulilor prevăzute art. 39 din Codul penal și nicidecum revocarea liberării condiționate. Nici Decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu justifică o altă concluzie. Astfel, în considerentele deciziei în interesul legii amintite, sa arătat că recalcularea părții executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiții de detenție necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului de pedeapsă rămas neexecutat și, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condițiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune, situație ce nu se regăsește în cauza cu care este învestită instanța de trimitere. În raport cu aspectele precizate mai sus s-a susținut că nici anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 242 din 8 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 8 iulie 2021, situația juridică a contestatorului nu impunea vreo micșorare a pedepsei stabilite definitiv de instanță. Totodată, s-a reținut că aceeași este și interpretarea reținută de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 242 din 8 aprilie 2021, conform căreia dispozițiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal instituie un mecanism de calculare a pedepsei executate efectiv în cazul plasării persoanei condamnate în condiții necorespunzătoare de cazare, mecanism aplicabil în cazul analizării condițiilor de acordare a liberării condiționate. Față de argumentele ce preced, s-a concluzionat că, raportat la conținutul și interpretarea dispozițiilor legale incidente în materie, nu există vreo îndoială rezonabilă cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate de instanța de trimitere. ...