Decizia ÎCCJ nr. 38/2022 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere, subsecvent prezentării situației de fapt și motivelor solicitării de sesizare a instanței supreme, a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În acest sens s-a reținut: – cauza se află pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, instanță învestită cu soluționarea contestației la încheierea de verificare a măsurilor asigurătorii conform art. 250^2 din Codul de procedură penală pronunțată de Tribunalul Alba; ... – exista o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. ... Astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 65/2021 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea de drept trebuie să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de „soluționare pe fond“ trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. – asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și, conform verificărilor efectuate, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare având același obiect. ... În ceea ce privește utilitatea unei interpretări unitare oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere a arătat că aspectul lacunar al formulării textului art. 250^2 din Codul de procedură penală a condus la dezvoltarea unei adevărate instituții sui generis, adiacentă prevederii legale, ce a făcut obiectul unor discuții de practică neunitară. Introducerea acestui text legal, cum bine rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), a fost generată de practica CEDO, care a sancționat lipsa analizării proporționalității menținerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparținând organelor judiciare. Legiuitorul nostru a optat pentru o soluție mai puțin permisivă și a impus termene-limită printr-o reglementare incompletă. Astfel, a făcut trimitere la cele două orientări jurisprudențiale conturate, exemplificând și hotărâri judecătorești în acest sens (Decizia nr. 39/23.04.2021 a Curții de Apel Brașov, respectiv Decizia nr. 687/27 iulie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 524/25 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 709/17 august 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 701/10 august 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). ...