Decizia ÎCCJ nr. 38/2022 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de Drept Public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În Decizia nr. 65/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022), Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept a arătat că noțiunea de „soluționare pe fond“ trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. În același context, s-a apreciat: „cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiției referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei, este de menționat că acesta se consideră îndeplinit și în cazurile în care sesizarea instanței de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esențial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei“ (Decizia nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020). Din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se reține că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“. Astfel, în Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menționat că „prin aceasta trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță“, iar în Decizia nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal“. În Decizia nr. 2/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât că „în cauza dedusă judecății, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, situație în care dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziții și nici subsumate noțiunii de soluționare a acțiunii penale pe fond a unei cauze. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată de către Curtea de Apel cu o cauză cu care a fost învestită să soluționeze acțiunea penală pe fondul său. Încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară este o încheiere prin care a statuat definitiv asupra legalității administrării probelor în două dosare distincte, și nicidecum în procedura de judecată a soluționării acțiunii penale pe fond a cauzei.“ Or, în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curții de Apel Alba Iulia este învestit cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menținere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluția asupra acestei probleme de drept, în sensul menținerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluționarea acțiunii penale sau civile în cauza penală. Mai mult, chiar dacă măsura asigurătorie ar fi fost dispusă și în scopul recuperării prejudiciului civil, existența, la rămânerea definitivă a hotărârii ce are a se pronunța pe fondul acțiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalității de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluției date asupra acțiunii civile. Cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a susținut că textul de lege supus analizei a fost introdus în legislația procesual penală prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021). Legea impune procurorului în faza de urmărire penală, judecătorului de cameră preliminară în faza camerei preliminare sau instanței în faza de judecată a proceda la verificări periodice ale temeiniciei luării sau, după caz, a menținerii măsurilor asigurătorii în cauză. Legiuitorul a instituit, în acest sens, anumite termene în interiorul cărora verificarea se impune a fi realizată, și anume termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății. Termenul, ca instituție de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale și termenele substanțiale. Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina și sistematiza activitățile procesual penale. În schimb, termenele substanțiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent și independent de procesul penal. Aceste termene nu își găsesc rațiunea în nevoia de a disciplina desfășurarea activității ce conduce la realizarea justiției penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acțiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, și termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală. Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesuale ce privește măsurile asigurătorii. În acest sens este și expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, „în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporționate.“ Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată să dispună verificarea legalității și temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui. În jurisprudența instanței de contencios constituțional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea Constituțională a statuat în decizia de mai sus că „termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen“. Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispozițiile art. 207 alin. (6) și alin. (7) din Codul de procedură penală și cele ale art. 208 alin. (4) și alin. (5) din Codul de procedură penală. În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeași exprimare ca și în cazul în discuție: „nu mai târziu de (...)“. Specific fazei de cameră preliminară și de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanței, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanței, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor „nu mai târziu“ de termenul dictat de lege. În ceea ce privește măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca atașate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispozițiile legale în materie nu prevăd termene substanțiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalității și temeiniciei acestora. Deși argumentele reținute de instanța de contencios constituțional în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 gravitează în jurul dreptului fundamental la apărare, rațiunea soluției pronunțate se păstrează și în ipoteza în care discutăm de un alt drept fundamental, în speță fiind vorba de protecția proprietății. Cu privire la sancțiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că „în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfășurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancțiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit“. Raportat la importanța drepturilor fundamentale puse în discuție prin instituirea măsurilor asigurătorii, observăm că protecția proprietății este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât și de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată și de Constituția României prin dispozițiile art. 53 alin. (2) . A apreciat, în acest context, că rațiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport de durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi. Așadar, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri“ (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78). Prin urmare, scopul imediat al termenului instituit de art. 250^2 din Codul de procedură penală este protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate. Ținând cont de faptul că rațiunea termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală este aceea de a asigura respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei față de care s-a luat măsura și de a elimina arbitrarul cât privește menținerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural și peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispozițiile convenționale și constituționale referitoare la protecția proprietății persoanei. Sancțiunea nerespectării termenelor arătate este cea prevăzută de dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. În concluzie, cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a apreciat că termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, prevăzut de art. 250^2 din Codul de procedură penală, este un termen procedural, peremptoriu, iar nerespectarea acestuia atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a verifica măsura asigurătorie, respectiv nulitatea actului efectuat în acest sens cu depășirea termenului. ... b) Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei legături între chestiunea de drept invocată și soluționarea fondului cauzei. În acest sens s-a arătat că această condiție a legăturii între chestiunea de drept supusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei este îndeplinită ori de câte ori interdependența procedurilor specifice cauzei influențează într-o măsură soluționarea fondului, soluția dată acțiunii penale sau civile în procesul penal. Ca natură juridică, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real ce pot fi luate pe parcursul procesului penal în vederea asigurării unuia dintre scopurile reglementate în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. În jurisprudența Completului pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a constatat inadmisibilitatea unor sesizări referitoare la probleme de drept vizând măsurile preventive, întrucât lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influenta decizia ce va fi luată pe fondul cauzei (în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014, Decizia nr. 17/2014, Decizia nr. 24/2014). Deși prezenta sesizare vizează măsurile asigurătorii, acestea sunt tot măsuri procesuale, ce au caracter incidental în cursul procesului penal și de soluționarea cărora nu depinde nici acțiunea penală, nici acțiunea civilă. Dacă ne raportăm la dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, se observă că măsurile asigurătorii urmăresc fie asigurarea punerii în executare a sancțiunilor de drept penal (când sunt luate în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), fie asigurarea reparării pagubei produse prin infracțiune, fie garantarea executării cheltuielilor judiciare. Așadar, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale care afectează exercitarea dreptului de proprietate (în componenta cu privire la dreptul de a dispune) pentru a se asigura executarea unor dispoziții din cuprinsul hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat acțiunea penală sau acțiunea civilă. Cu privire la problema de drept supusă analizei, s-au susținut următoarele: În reglementarea măsurilor asigurătorii, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) (prin care a fost introdus art. 250^2 din Codul de procedură penală), Codul de procedură penală permitea instituirea și menținerea acestora pe întreaga durată a procesului penal [iar uneori, chiar după finalizarea procesului penal, o anumită perioadă - a se vedea art. 315 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală și cele ale art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală], fără a reglementa, așadar, termene maxime pe durata cărora să poată fi instituite. Așadar, măsurile asigurătorii durau până la finalizarea cauzei penale câtă vreme nu interveneau anumite împrejurări care să justifice ridicarea sau desființarea acestora. Fiind criticate dispozițiile legale în legătură cu posibilitatea ca durata măsurii asigurătorii să depășească un termen rezonabil, în jurisprudența instanței de control constituțional se arată faptul că „ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile (...) vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea constată că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar“ (Decizia Curții Constituționale nr. 629/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20.11.2015, paragraful 33). Dispozițiile art. 250^2 din Codul de procedură penală (ce fac obiectul prezentei sesizări) nu modifică posibilitatea ca măsurile asigurătorii să fie menținute pe tot parcursul procesului penal, dar instituie obligația organelor judiciare de a verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, verificare cu ocazia căreia se poate dispune menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii asigurătorii. Același text de lege impune și un termen maximal în care aceste verificări ar trebui să aibă loc, în funcție de faza procesuală în care se află procesul penal. Se poate observa însă că legiuitorul nu a instituit în mod expres nicio consecință a nerespectării termenului prevăzut de lege (așa cum a prevăzut în ipoteza măsurilor preventive), consecință (în sens de sancțiune procesuală) care să se răsfrângă asupra măsurii procesuale potențial neverificată în intervalul de timp impus de lege. În lipsa unei dispoziții legale exprese care să stipuleze drept sancțiune încetarea măsurii procesuale prin nerespectarea termenului de verificare a legalității și temeiniciei acesteia, raportat la faptul că anterior modificării legislative a mai fost analizată problema duratei măsurii asigurătorii (sub aspectul constituționalității), a considerat că art. 250^2 din Codul de procedură penală nu reglementează termene de decădere, ci termene de recomandare. În sprijinul acestei opinii stau și cele cuprinse în Expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) cu privire la rațiunea pentru care legiuitorul a considerat necesară introducerea dispozițiilor legale menționate, document în care se arată că „este necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate“ - astfel încât obligativitatea acestor verificări a fost instituită din rațiuni de eficientizare a măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal. ... c) Universitatea „Nicolae Titulescu“ din București, Facultatea de Drept a apreciat că termenele instituite de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale și de decădere, iar depășirea acestora atrage încetarea de drept a măsurii asigurătorii. S-a arătat că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. După cum s-a arătat de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 2/2018, „noțiunea de indisponibilizare, la care se referă dispozițiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziție voluntară asupra acestora aparținând proprietarului“. De asemenea, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a reținut că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar (paragraful 30). Tot astfel, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituțională a reținut că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu își îndeplinește obligația constituțională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. În raport cu cele mai sus arătate, se poate conchide că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, temporar și provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracțiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum și garantarea plății cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale. În același timp sunt măsuri restrictive de drepturi, constituind o restrângere a dreptului de proprietate în componenta dreptului de dispoziție voluntară asupra bunurilor indisponibilizate. În ceea ce privește natura termenelor de 6 luni, respectiv 1 an, s-a arătat că un aspect esențial pentru stabilirea sancțiunii nerespectării obligației de verificare a măsurii asigurătorii constă în stabilirea naturii termenului prevăzut de legiuitor, în sensul dacă acest termen este un termen substanțial sau un termen de recomandare. Orice măsură restrictivă de drepturi nu poate aduce atingere existenței dreptului în sine, conform art. 53 alin. (2) din Constituție. Or, lipsa unui termen pentru care poate fi instituită o restrângere de drepturi echivalează cu o lipsire de drept în sine. Dacă termenele ar fi considerate doar de recomandare, ar rezulta că organul judiciar nu ar avea în realitate nicio obligație de verificare a măsurii asigurătorii. Aceasta ar însemna că măsura asigurătorie poate fi menținută sine die pe toată durata procesului, ceea ce ar echivala cu o pierdere de facto a însuși atributului dispoziției specific dreptului de proprietate. Dispozițiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Chiar dacă în reglementarea art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală nu există o mențiune explicită de tipul „măsura asigurătorie se ia pe o durată de“, din însăși obligația verificării sale „nu mai târziu de“ reiese intenția clară a legiuitorului ca măsura asigurătorie să fie luată sau menținută doar pentru un anumit termen limitat Cele expuse în paragraful anterior sunt confirmate și de o situație similară care a existat sub imperiul vechiului cod de procedură penală în materia măsurilor preventive. Astfel, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, în vechiul cod s-a introdus art. 160^b, care obliga instanța ca, în cursul judecății, să verifice periodic, „dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive“ - se poate observa formularea similară cu dispoziția din art. 250^2 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuție. La acel moment, art. 140 alin. (1) lit. a) din vechiul cod nu a prevăzut sancțiunea nerespectării termenului de verificare (ea a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi). Pe acest fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia RIL nr. 7/2006, prin care s-a statuat că neverificarea de către instanță, în cursul judecății, a legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160^b din vechiul Cod de procedură penală, „atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate față de inculpați și punerea lor de îndată în libertate“. Înalta Curte a motivat atunci inclusiv prin referire la dispozițiile art. 23 alin. (6) din Constituție, care au o formulare similară celei din art. 250^2 din Codul de procedură penală actual, pusă în discuție („în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate“). Termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Termenele substanțiale (de drept material sau de fond) se calculează potrivit dispozițiilor art. 186 din Codul penal, după sistemul computației naturale (computado naturalis), atunci când termenul este exprimat în zile sau săptămâni (ziua se socotește de 24 de ore, iar săptămâna de 7 zile), și după sistemul computației civile (civilis computado) când termenul este exprimat în luni sau ani. Spre deosebire de drepturile substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal. Toate termenele prevăzute de cod sunt termene procedurale, afară de cele arătate anterior. Astfel, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, a opinat în sensul că termenele maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanțiale, peremptorii și de succesiune. Modul de calcul al acestor termene substanțiale este reglementat de prevederile art. 271 din Codul de procedură penală, conform cărora „în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia“; în consecință, acestea se vor calcula pe zile pline, în sensul că ziua de plecare (dies a quo) și ziua în care se sfârșește termenul (dies ad quem) intră în calculul acestuia. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou-introdus și o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene de recomandare, atâta vreme cât dispozițiile legale în discuție reglementează o obligație, iar nu doar o posibilitate. Depășirea termenelor peremptorii de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute la art. 250^2 din Codul de procedură penală va atrage decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual de a dispune menținerea măsurii asigurătorii, precum și nulitatea actului procesual făcut peste termen, iar, din punct de vedere substanțial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor asigurătorii. VI. Examenul jurisprudenței în materie ... 1. Jurisprudența națională relevantă ... În materialul transmis de curțile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești relevante pentru problema de drept ridicată în speță, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ, pentru fiecare opinie conturată. 1.1. În ceea ce privește opinia conform căreia termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare exemplificăm: Încheierea nr. 32 din 23 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția penală în Dosarul nr. 803/110/2022; Încheierea nr. 59 din 25 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Maramureș - Secția penală în Dosarul nr. 477/84/2020/a2; Încheierea din 24 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 3.997/3/2022; încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția penală în Dosarul nr. xxx/118/2022. ... 1.2. Cu privire la opinia conform căreia termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale, de decădere, exemplificăm: Decizia penală nr. 39/C din 23 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția penală; Încheierea nr. 9/CC/2022 din 7 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția penală în Dosarul nr. 218/85/2022; Încheierea nr. 38 din 13 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Neamț - Secția penală în Dosarul nr. 2.998/103/2020/a2; Încheierea nr. 41 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Arad - Secția penală în Dosarul nr. 952/108/2022. ... 2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție ... 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, relevantă sub aspectul problemei de drept sesizate. ... 2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Completului de 5 judecători au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: – Încheierea din 21 martie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. 3.190/1/2019, prin care s-a reținut că termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare. (...) obligația verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni și, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală, în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispozițiilor art. 13 din Codul de procedură penală, ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp. În speță, se observă, însă, că, la momentul introducerii art. 250^2 din Codul de procedură penală în fondul activ al legislației, judecata în Dosarul nr. 3.190/1/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători era suspendată (până la soluționarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. cu nr. C-811/19 și C-840/19), măsură procesuală ce fusese dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 11 raportat la art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Încheierea din 22 iunie 2020, astfel încât, procesul aflându-se în nelucrare ca urmare a opririi temporare a cursului judecății, nu mai era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepția celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din Codul de procedură penală. Ca atare, dată fiind această situație particulară generată de suspendarea judecății, se constată că, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 250^2 din Codul de procedură penală pentru verificarea măsurilor asigurătorii nu a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 (28 februarie 2021), ci din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecința reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol, astfel încât nu se poate considera împlinit la data de 21 martie 2022, așa cum, în mod neîntemeiat, a susținut apărarea inculpaților. Totodată, este de remarcat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabilește, în mod expres, situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, dar și că soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuție (art. 241 din Codul de procedură penală) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare. Mai mult, se observă că, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250^2 din Codul de procedură penală nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor. Ca atare, noile dispoziții introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, situație în care termenele de 6 luni și de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depășire a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii. ... – Decizia nr. 524/A din 25 mai 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, prin care s-a reținut „în ceea ce privește chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentința penală apelată asupra imobilului X, Înalta Curte reține următoarele: dezbaterile întemeiate pe art. 250^2 din Codul de procedură penală au vizat generic, într-adevăr, măsurile asigurătorii dispuse în cauză, neexistând nicio mențiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asigurătorii luate în faza de urmărire penală, instanța de apel pronunțându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă. Pe de altă parte, instanța de apel nu a depășit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligația de a se pronunța cu privire la măsura asigurătorie luată prin sentința penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în Codul de procedură penală art. 250^2, și, chiar dacă acest termen ar fi fost depășit, se constată că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanța de apel să analizeze condițiile aplicării art. 250^2 din Codul de procedură penală și în privința măsurii asigurătorii luate prin sentința penală.“ ... – Încheierea nr. 735 din 2 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală prin care sa reținut că „susținerile inculpatului referitoare la faptul că măsura asigurătorie ar fi încetat de drept la data de 31.01.2021 sunt nefondate“. În acest sens, Înalta Curte reține că, la data de 16.08.2021, autoritățile austriece au transmis la dosar o adresă prin care au solicitat să se comunice de urgență dacă măsura asigurătorie dispusă de Direcția Națională Anticorupție în Dosarul nr. x/P/201 S privind suma de 555.530 euro aparținând A LTD (inculpatul având drept de semnătură pe cont) se prelungește sau nu, cu mențiunea că măsura a fost luată de autoritățile austriece la cererea Direcției Naționale Anticorupție și urmează să expire la data de 20.08.2021, întrucât potrivit legislației austriece o asemenea măsură poate fi luată numai pe durată determinată și se prelungește numai dacă se primește cerere în acest sens de la autoritatea din țara solicitantă. De asemenea, se observă că, deși executarea efectivă a măsurii asigurătorii a avut loc conform legislației austriece, la dosar nu există aspecte din care să rezulte împrejurarea că măsura asigurătorie a fost ridicată sau că nu se mai impune menținerea acesteia. În cauză, conform legislației române, măsura asigurătorie nu a expirat, nefiind modificată sau ridicată de către autoritățile judiciare române, care au dispus luarea acestei măsuri, astfel încât autoritățile austrice doar au dus la îndeplinire măsura asigurătorie. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a depășit termenul de 1 an de zile prevăzut de art. 250^2 din Codul de procedură penală în care îi revine obligația de a se pronunța cu privire la verificarea măsurii asigurătorii luate prin ordonanța procurorului, termen care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021“. 3. Jurisprudența Curții Constituționale ... Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ... Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv Încheierea din 21 martie 2022, Încheierea nr. 735 din 2 septembrie 2021 și Decizia nr. 524/A din 25 mai 2021 atașate adresei înaintate, fără a formula un punct de vedere. ... IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară este în sensul că sesizarea instanței este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. ... A arătat că această condiție a fost consacrată jurisprudențial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, între altele, prin deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), nr. 17 din 1 septembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014), nr. 22 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 10 noiembrie 2014), nr. 24 din 6 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014) și nr. 7 din 17 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015). În jurisprudența mai sus menționată s-a statuat cu privire la înțelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, sintagmă folosită de legiuitor pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, prin această sintagmă, trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță. Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că aceasta a fost și rațiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a modificat conținutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunțării de către instanța supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menționat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluționarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situația în care sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală. Totodată, în cuprinsul Deciziei nr. 17 din 17 martie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021), instanța supremă a evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și doar ca excepție o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluția dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei. Se constată că și jurisprudența recentă a instanței supreme menține această abordare, astfel în cuprinsul deciziilor nr. 21 din 29 octombrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019) și nr. 2 din 27 ianuarie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022) s-a arătat că nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei, în ipoteza în care chestiunea de drept nu vizează soluționarea acțiunii penale sau civile a unei cauze, astfel cum prevăd dispozițiile art. 349 și următoarele din Codul de procedură penală. Totodată, s-a menționat că nu este permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței, în formula confirmării sau infirmării soluției ce se prefigurează în cauză. Din perspectiva argumentelor teoretice expuse în deciziile menționate mai sus se observă că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăși, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existența acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluției pe fond a laturii civile/penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracțiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. Prin urmare, întrebarea evidențiată în sesizarea de față care vizează stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală nu îndeplinește criteriul de admisibilitate analizat reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influențează soluția ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecății și nici rezolvarea acțiunii civile. Asupra fondului problemei supuse dezlegării a susținut că măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de legea procesual penală, care au caracter de constrângere și constau în privarea sau restrângerea libertății persoanei ori a altor drepturi prevăzute de lege, luate de organele judiciare pentru a asigura normala desfășurare a procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere cu caracter real, care constau în indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau ale altor persoane prevăzute de lege și care au ca efect evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Măsurile asigurătorii sunt o consecință a comiterii infracțiunii, presupun un proces penal deja declanșat și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru. Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificat Codul de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii, fiind introdus art. 250^2. Dispoziția legală stabilește obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății. Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea prevederii legale anterior menționate rezultă din expunerea de motive a legii, acesta fiind eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național. În concret, pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția Agenției Naționale a Bunurilor Indisponibilizate (A.N.A.B.I.) era necesară reglementarea verificării, din oficiu, dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custozi ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor A.N.A.B.I., avansate din bugetul instituției, ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se ineficientă. Având în vedere aceste argumente se poate concluziona că voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Acest examen al proporționalității a fost consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Credit Europe Leasing IFN - S.A. împotriva României, Wellane împotriva României și Cernea împotriva României, în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate și a unui just echilibru între interesul general al societății și interesele persoanei căreia îi aparțin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător. În același context trebuie menționat că legiuitorul nu a prevăzut o durată determinată în cazul măsurilor asigurătorii. Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 250^2 din Codul de procedură penală, este acela de a garanta exercitarea obligației organelor judiciare de a verifica subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depășirea termenelor stabilite de legiuitor sunt încălcate standardele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporționalității și necesității măsurii. Având în vedere aceste aspecte, se poate concluziona că termenele sunt procedurale și imperative, fiind necesară respectarea acestora de către organele judiciare. Pe de altă parte, se constată că măsurile asigurătorii prin raportare la conținutul lor presupun o îngrădire a dreptului de proprietate, fiind instituite pentru ocrotirea unor drepturi extraprocesuale, astfel termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală vor avea și natura unor termene substanțiale. Prin urmare, se poate concluziona că acestea au o natură juridică mixtă determinată de categoria drepturilor ocrotite prin instituirea lor, precum și de obligația pozitivă stabilită în sarcina organelor judiciare care trebuie îndeplinită înăuntrul lor. Cu toate acestea, se observă că legiuitorul nu a reglementat care este sancțiunea aplicabilă în cazul în care verificarea impusă organelor judiciare nu se realizează în termenele prevăzute de lege. Referitor la consecințele nerespectării acestor termene, instanța supremă a arătat că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabilește în mod expres situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală în privința măsurilor asigurătorii, iar soluția juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menționat și în ipoteza celor din urmă măsuri nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor, iar, pe de altă parte, textul în discuție (art. 241 din Codul de procedură penală) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare. Se observă că, deși enumera soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, art. 250^2 din Codul de procedură penală nu face trimitere și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor. Deși aspectele reținute de instanța supremă relevă lipsa sancțiunii aplicabile în această materie, acest fapt nu este în măsură să schimbe natura juridică a termenelor analizate, ci doar să releve o reglementare deficitară a efectelor ce se produc în cazul încălcării acestora. O atare concluzie se desprinde și din împrejurarea că în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv în cazul în care, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Pe de altă parte, în ipoteza examinată nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune ab initio ca măsura să aibă o durată determinată în timp, or, în cazul măsurilor asigurătorii legea nu stabilește o astfel de durată. În concluzie, deși termenele prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală au natura juridică evidențiată anterior, în absența unei intervenții legislative, nerespectarea acestora nu poate fi sancționată cu încetarea de drept. X. Dispoziții legale incidente ... ... – Codul de procedură penală + Articolul 249 Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii (1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. (2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. (3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului. (4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. (4^1) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie. (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. (6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile. (7) Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. (8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege. + Articolul 250 Contestarea măsurilor asigurătorii (1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. (2) Contestația nu este suspensivă de executare. (3) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta. (4) Soluționarea contestației se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie. (5) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației. (5^1) Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1) , a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. (6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii. (7) Contestația nu suspendă executarea și se soluționează, în ședință publică, prin încheiere motivată, cu citarea părților, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie. (8) După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestație potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii. (9) Întocmirea minutei este obligatorie. + Articolul 250^2 Verificarea măsurii asigurătorii ... ... ... În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250^1 aplicându-se în mod corespunzător. ...