Decizia ÎCCJ nr. 65/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. V.1. Universitatea din Craiova, Facultatea de drept, Catedra de drept public și științe administrative, în punctul de vedere formulat, a opinat în sensul că în calea extraordinară de atac a contestației în anulare se poate analiza o eventuală greșită aplicare a legii de către completul de apel care, deși legal constituit raportat la calea de atac cu care era sesizat, nu a fost legal constituit din punctul de vedere al soluției pronunțate. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, din perspectiva art. 3 alin (3) din Codul de procedură penală, fiecare judecător de la o instanță poate exercita funcții diferite, dar nu în aceeași cauză, cu excepțiile expres stabilite prin lege. În speță, completul în compunere de doi judecători, având funcția de judecată învestit cu soluționarea unui apel, practic a exercitat (printr-o autosesizare implicită) concomitent și o altă funcție, respectiv de judecător de cameră preliminară. Noțiunea de compunere este indisolubil legată de noțiunea de competență. O compunere legală a completului de judecată presupune nu numai alcătuirea completului din perspectiva numărului de judecători, ci trebuie ca alcătuirea completului să respecte normele care reglementează separarea funcțiilor judiciare. În situația concretă însă poate fi aplicabil art. 426 lit. d) teza finală (a existat un caz de incompatibilitate) din Codul de procedură penală prin raportare la soluția dată deoarece completul învestit cu soluționarea apelului, exercitând funcția de judecată, a admis apelul, a desființat sentința, însă a desființat și încheierea de ședință pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, respingând plângerea formulată împotriva unei ordonanțe de clasare. ... V.2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Facultatea de Drept A. Cu privire la admisibilitatea sesizării Cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept s-a opinat că prezenta sesizare este inadmisibilă întrucât dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate (Decizia nr. 3 din 29 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Astfel, dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt suficient de clare - cazul de contestație în anulare vizând compunerea instanței de apel. Normele ce reglementează compunerea instanței de judecată se raportează la calea de atac cu care instanța este învestită, raportat la hotărârea judecătorească ce este atacată. Compunerea și competența instanței se vor raporta la această cale de atac, indiferent de soluția pe care o pronunță instanța de apel. Cu privire la condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei s-a susținut că sesizarea nu întrunește nici această condiție. Astfel, deși se poate solicita clarificarea unor norme din procedura penală pe calea acestui instrument în vederea asigurării unei practici judiciare unitare, dispoziția legală invocată și interpretarea acesteia nu influențează soluționarea pe fond a cauzei în care a fost identificată pretinsa problemă de drept întrucât nu au fost analizate nici măcar condițiile de admisibilitate în principiu a acestei contestații în anulare. Având în vedere aceste aspecte, sesizarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost apreciată ca fiind inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. ... B. Analiza pe fond a chestiunii de drept în discuție Făcând aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă în procesul penal - în limitele stabilite de art. 2 alin. (2) din Codul de procedură penală -, s-a susținut că, potrivit art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă și cu referire la art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanței de control judiciar îi revine sarcina de a califica juridic nu doar faptele, ci și actele (inclusiv actul procesual prin care se declară calea de atac). Pe de o parte, calificarea căii de atac este dată în principal de analizarea manifestării de voință a participantului procesual cu referire la hotărârea judecătorească împotriva căreia a înțeles să exercite calea de atac. Instanța de control judiciar trebuie să stabilească calificarea corectă a căii de atac întrucât de acest aspect depinde verificarea propriei competențe de a soluționa respectiva cale de atac, inclusiv verificarea - din oficiu sau la cerere - a corectei compuneri a completului de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, iar dispozițiile privitoare la compunerea completurilor de judecată le regăsim, în principal, în titlul II din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Raportat la toate aceste considerații teoretice, având în vedere speța ce a generat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că analiza legalității compunerii instanței nu se poate raporta la soluția pe care aceasta a pronunțat-o, ci la calificarea pe care instanța învestită să judece a dat-o căii de atac exercitate (calificare care, la rândul ei, nu poate face abstracție de hotărârea judecătorească împotriva căreia a fost exercitată calea de atac). ... ... V.3. Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în Științe penale Cu privire la admisibilitatea sesizării Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a opinat că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate. Astfel, referitor la cerința referitoare la sesizarea instanței supreme de instanța învestită cu soluționarea litigiului în ultimă instanță s-a arătat că, în speță, Curtea de Apel București a fost sesizată cu soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare formulate împotriva deciziei pronunțate în apel de aceeași instanță. Contestația în anulare vizează verificarea conformității cu normele de procedură penală a hotărârilor penale cu caracter definitiv pronunțate de instanțele de apel (în speță, Curtea de Apel București). Datorită obiectului căii de atac (hotărâre definitivă), ce imprimă caracter extraordinar demersului judiciar, legea de procedură penală a impus o procedură care să salvgardeze autoritatea de lucru judecat a hotărârii atacate. Simpla cerere de contestație în anulare depusă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere nu are aptitudinea prin ea însăși să provoace o dezbatere judiciară. Este necesară învestirea instanței competente cu judecarea contestației în anulare, moment procesual ce se produce doar după admiterea în principiu a contestației în anulare. Prin urmare, raportat la prevederile art. 432 din Codul de procedură penală, doar după admiterea în principiu este întrunită condiția esențială prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală cu referire la posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin mecanismul hotărârii prealabile. Consecința acestui raționament este că înainte de admiterea în principiu a contestației în anulare nu este îndeplinită condiția expresă cerută de lege, ca pricina să se afle în curs de judecată. Cerința ca chestiunea de drept pendinte să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare este îndeplinită. A treia condiție: chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influențeze soluționarea fondului cauzei - s-a apreciat de asemenea ca fiind îndeplinită. Cu privire la a patra condiție - sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept - s-a arătat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textului de lege care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestuia și care ar putea da naștere la mai multe soluții. În speță, s-a susținut că întrebarea preliminară urmărește identificarea unei soluții în cadrul nelegalei compuneri cu privire la o chestiune ce se referă la o altă instituție procesuală (competența). Miza chestiunii de drept este de fapt remediul împotriva deciziei din apel ce a desființat o încheiere definitivă de cameră preliminară. Opțiunea invocării unei nelegale competențe a instanței de apel pe calea contestației în anulare este limitată de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, ce se referă la nerespectarea în cursul judecății a dispozițiilor privind competența după materie atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei competente. Or, în speță, Curtea de Apel și-a asumat prerogativa cenzurării unei încheieri de cameră preliminară în locul judecătorului de cameră preliminară de la tribunal. Raportat la considerentele de mai sus s-a concluzionat în sensul că în speță se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu se mai impune o analiză a fondului chestiunii de drept în discuție. ... ...