Decizia CCR nr. 649/2025Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului ales al autoarei excepției de neconstituționalitate, care arată că există deja jurisprudență în materie, prin care s-a reținut că normele deduse controlului de constituționalitate se bazează pe principiul generalității legilor și, într-adevăr, o lege nu poate fi atât de detaliată încât să prevadă toate situațiile la care se aplică, fiind normal ca aceasta să aibă o doză de generalitate, însă câtă vreme nu conduce la arbitrar. Cu toate acestea, prevederile criticate nu respectă cerințele de calitate a legii, deoarece dau posibilitatea organelor fiscale să recalifice tranzacțiile și să nu țină seama de faptul că, în realitate, au un scop economic, întrucât nu conțin anumite repere care să circumscrie detaliile și limitele în care poate fi analizat caracterul unei tranzacții. În acest context, expune situația particulară din speța aflată pe rolul instanței judecătorești și arată că organele fiscale nu au reproșat instituției de credit că a efectuat anumite tranzacții cu un scop exclusiv fiscal sau pentru a beneficia de anumite avantaje fiscale, ci faptul că unele credite au fost acordate cu nerespectarea normelor prudențiale de către salariații săi (cu care, de altfel, instituția de credit s-a aflat deja în litigiu pentru recuperarea pagubelor suferite de aceasta). Situația în care s-a aflat instituția de credit a fost prezentată atât la Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și în fața instanțelor judecătorești, context în care s-a arătat că au fost efectuate tranzacții cu scop economic (dobânzi, comisioane etc.) și, cu toate acestea, nu s-a ținut seama de situația învederată, răspunsul/soluția autorităților respective constând în faptul că veniturile din activitățile și tranzacțiile respective sunt irelevante, profitul fiind cel relevant, iar în lipsa acestuia nu există scop economic. Prin urmare, dacă scopul economic este privit în sensul antereferit, înseamnă că nu se ține seama de faptul că, în activitatea sa, instituția de credit a fost victima unei înșelăciuni. De altfel, concluzia este aceea că, dacă un antreprenor nu este suficient de abil să aibă profit, i se pot recalifica mereu tranzacțiile. Totodată, precizează că un alt aspect ce conduce la neconstituționalitatea normelor criticate rezultă din interferența acestora cu dreptul Uniunii Europene, respectiv cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 4 iunie 2020, pronunțată în cauza C-430/19, S.C. C.F. - S.R.L. împotriva A.J.F.P.M. și D.G.R.F.P.C, România), prin care a fost analizată o chestiune legată de taxa pe valoarea adăugată și de impozitul pe profit. În acest context, subliniază că taxa pe valoarea adăugată și clauzele antiabuz în materie sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene și înseamnă scop exclusiv fiscal (adică o tranzacție poate fi recalificată dacă are scop exclusiv fiscal), în schimb, impozitul pe profit este un impozit direct, nearmonizat. Susține că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, trebuie aplicate clauzele antiabuz și în ceea ce privește impozitul pe profit, fără diferențiere între taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit. Însă, instanțele judecătorești aplică jurisprudența antereferită numai atunci când în discuție este, în mod cumulat, taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit, iar în caz singular, dacă este vorba numai de impozitul pe profit, nu aplică dreptul european în sensul interpretat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Or, dublul standard aplicabil, în funcție de conținutul controlului efectuat de către organele fiscale, pune probleme de arbitrar, aspect ce nu poate fi corectat decât de instanța de contencios constituțional. ...