Decizia ÎCCJ nr. 3/2021 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară Cu privire la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal poate fi reținută ori de câte ori sunt sustrase, distruse, reținute, ascunse sau alterate mijloace materiale de probă sau înscrisuri, independent de stadiul procedurii judiciare penale, cu condiția ca aceste acțiuni să aibă drept scop împiedicarea aflării adevărului. În susținerea acestui punct de vedere s-a precizat că este necesară stabilirea înțelesului noțiunii de „procedură judiciară“, apreciind că noua formulă aleasă de legiuitor în noul Cod penal este de natură să aibă un conținut mai larg decât cea prevăzută de Codul penal anterior, care se referea strict la organele de urmărire penală, instanța de judecată sau organele de jurisdicție, iar o interpretare contrară ar fi de natură să ducă la restrângerea sferei de incriminare, ceea ce ar fi în contradicție cu scopul modificării, respectiv acela de completare a normei. În privința situației premisă a infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, a constatat, în concordanță cu cele reținute prin încheierea instanței de trimitere, că există trei situații posibile, respectiv situația în care procedura judiciară penală este începută, situația în care declanșarea unei proceduri este iminentă, precum și situația în care procedura judiciară penală nu este începută și nici declanșarea acesteia nu este iminentă. În prima situație, respectiv procedura judiciară penală este începută, reținerea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal este clară, prin urmare, discuții privind caracterul penal al faptei pot fi făcute doar cu privire la celelalte două ipoteze. Referitor la celelalte două situații, respectiv când declanșarea procedurii judiciare penale este iminentă, precum și când procedura judiciară penală nu este începută și nici declanșarea acesteia nu este iminentă, a avut în vedere că infracțiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal este una dintre infracțiunile contra înfăptuirii justiției, reglementate în titlul IV al părții speciale a Codului penal. Rațiunea incriminării faptelor este aceea de asigurare a bunei înfăptuiri a actului de justiție, fiind imperios necesar ca organele judiciare să aibă acces la orice mijloace materiale de probă ori înscrisuri ce ar putea servi la aflarea adevărului, în scopul soluționării corecte a litigiului, respectiv pentru ca persoanele vinovate de comiterea unor infracțiuni să fie trase la răspundere penală, însă și pentru evitarea unor erori judiciare și a tragerii la răspundere a unor persoane nevinovate. Un alt argument în susținerea tezei expuse l-a constituit faptul că legiuitorul nu face distincție între faptele de distrugere de obiecte materiale de probă și înscrisuri în funcție de stadiul procedurii judiciare, apreciind că nu prezintă relevanță dacă procesul penal nu a început, dacă declanșarea procedurii judiciare este iminentă sau chiar dacă declanșarea acestuia ar putea avea loc în viitor nefiind iminentă. Rațiunea incriminării este aceea de a asigura buna înfăptuire a justiției, nu prezintă relevanță dacă obiectele materiale sau înscrisurile au devenit probe în mod formal, în înțelesul dispozițiilor procesual penale. S-a arătat că prezintă importanță ca acestea să fie de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, apreciere care este de competența exclusivă a organului judiciar, independent de momentul declanșării procedurii judiciare. Or, în acest scop, organele judiciare trebuie să aibă acces la obiectele și înscrisurile care pot constitui mijloace de probă, indiferent dacă procedura judiciară este actuală sau viitoare. Această opinie este susținută și de Expunerea de motive a noului Cod penal, de unde reiese, în mod evident, intenția legiuitorului de lărgire a sferei relațiilor sociale protejate prin norma de incriminare, în condițiile în care art. 272 din Codul penal anterior avea ca obiect doar înscrisurile emise sau destinate organului de urmărire penală, instanței de judecată sau altui organ de jurisdicție. Analizând succesiunea în timp a normei de incriminare, a conchis că legiuitorul a urmărit să introducă o sferă mai largă de acțiuni a căror săvârșire poate aduce atingere aflării adevărului și de proceduri în care înscrisurile sau mijloacele materiale de probă, din norma de incriminare, pot fi utilizate. Un ultim argument în sensul arătat, considerat decisiv, este reprezentat de scopul săvârșirii infracțiunii, respectiv împiedicarea aflării adevărului într-o procedură judiciară. Din analiza normei de incriminare prin raportare la scop, a apreciat că nu prezintă relevanță dacă procedura penală este sau nu începută din punct de vedere formal, ceea ce interesează fiind aflarea adevărului. Acest scop se corelează cu rațiunea extinderii incriminării în vederea protejării bunei înfăptuiri a justiției, iar existența scopului nu implică și obligativitatea atingerii acestuia prin compromiterea aflării adevărului, infracțiunea fiind una de pericol. Cu privire la cea de-a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, a opinat în sensul că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, autor al faptei poate fi și persoana ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse. În susținerea punctului de vedere exprimat a arătat că textul art. 275 alin. (1) din Codul penal nu reglementează un subiect activ calificat al infracțiunii, așa încât faptele pot fi săvârșite de orice persoană, indiferent de momentul la care comite acțiunile incriminate. În plus, textul de lege nu distinge între eventualii subiecți activi, așa cum legiuitorul a procedat în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal, unde se prevede expres că „favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește“. Pot exista trei ipoteze cu privire la acest aspect: obiectele materiale și înscrisurile să se afle în posesia unui organ judiciar, a unui terț sau a autorului infracțiunii vizate de procedura judiciară. În primele două situații nu sunt probleme de interpretare, însă, în ultima situație, unii autori au apreciat că subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu poate fi participantul la infracțiunea care a declanșat procedura judiciară, în care acesta sustrage sau distruge mijloace de probă sau înscrisuri, atât timp cât acestea se află în posesia făptuitorului, argumentându-se că nimeni nu poate fi obligat să se autoincrimineze. Referitor la acest punct de vedere, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că pleacă de la interpretarea eronată a dreptului de a nu se autoincrimina, drept care, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune că într-o cauză penală acuzarea trebuie să își susțină argumentația fără să recurgă la probe obținute prin constrângere sau presiuni, împotriva voinței acuzatului, fiind totuși permisă obținerea de probe care există independent de voința acestuia (de exemplu, documente obținute în baza unui mandat, probe biologice etc.), prin recurgere la forța coercitivă a statului. Având în vedere această interpretare, a apreciat că dreptul de a nu se autoincrimina permite acuzatului să adopte o atitudine pur pasivă, fie prin refuz de a da declarații, fie prin refuz de a colabora cu organele judiciare și de a oferi probe împotriva sa, însă nu și prin sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea sau alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri în scopul împiedicării aflării adevărului, atitudine care poate fi sancționată penal. ...