Decizia ÎCCJ nr. 68/2020 (HP)Punctul VIII

VIII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 1.634/C/2.298/III-5/2020 din 20 septembrie 2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul său de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Pornind de la prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, referitor la admisibilitatea sesizării, s-a constatat că din analiza încheierii rezultă că solicitarea aparține unei instanțe (Tribunalul București) învestite să soluționeze cauza în ultimul grad de jurisdicție (contestație), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunțate anterior de către instanța supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Referitor la ultima condiție de admisibilitate s-a arătat că, în cuprinsul deciziilor nr. 11 din 2 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), respectiv nr. 19 din 15 septembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014), Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală, să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Examinând sesizarea pendinte din perspectiva acestei condiții de admisibilitate, s-a observat că instanța care a formulat întrebarea urmărește a se stabili dacă o cerere de revizuire fundamentată pe cazul reglementat de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate viza o hotărâre judecătorească definitivă care nu soluționează fondul acțiunii penale, respectiv o hotărâre pronunțată în etapa executării pedepsei (în contestație la executare). În acest context, s-a arătat că este necesar a se lămuri dacă răspunsul ce ar putea fi dat chestiunii de drept (de constatare a admisibilității/inadmisibilității revizuirii) ar influența, în concret, soluția ce ar putea fi dată contestației la executare împotriva căreia a fost exercitată această cale extraordinară de atac. Prin concluziile formulate s-a considerat că, în ipoteza în care hotărârea definitivă vizată prin revizuire nu este susceptibilă a fi modificată prin intermediul acestui demers judiciar, dezlegarea ce ar putea fi dată de instanța supremă prezentei chestiuni de drept nu ar produce consecințe asupra conținutului hotărârii din procesul principal, respectiv asupra modului de rezolvare a cauzei în care a fost invocată. Din această perspectivă, s-a observat că în contestația la executare formulată condamnatul a urmărit valorificarea efectelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 246 din Codul penal anterior și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. În concret, a solicitat în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 595 din același cod și art. 4 din Codul penal, constatarea dezincriminării infracțiunii de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat prin Decizia penală nr. 760/A din 22 mai 2015 a Curții de Apel București - Secția a II-a penală. Deși instanțele care au soluționat contestația la executare (pe fond și în calea de atac a contestației) au calificat diferit temeiul juridic al acesteia, considerând incidente, fiecare dintre ele, alte instituții juridice [contestație la executare fundamentată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală/solicitare de înlăturare de pedeapsă întemeiată pe prevederile art. 595 din Codul de procedură penală/revizuire fundamentată pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală], aceste divergențe de opinie privind stabilirea cadrului procesual nu au avut ca efect o soluție de respingere a cererii condamnatului, ca inadmisibilă. Astfel, din examinarea Sentinței penale nr. 321 din 17 februarie 2017 a Judecătoriei Sectorului 5 București și a Deciziei penale nr. 274/C din 10 aprilie 2017 a Tribunalului București - Secția I penală rezultă că atât instanța care a examinat contestația la executare pe fond, cât și cea care a soluționat contestația declarată împotriva acesteia au analizat efectele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale asupra infracțiunii (prevăzute de art. 248 și 248^1 din Codul penal anterior raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție) pentru care a fost condamnat revizuentul, concluzionând că acesta și-a exercitat atribuțiile de serviciu prin încălcarea legislației primare, respectiv a dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. Or, în atare situație, s-a apreciat că, indiferent de modul de soluționare a prezentei sesizări, dezlegarea ce urmează a fi dată acesteia nu ar influența contestația la executare, întrucât aplicabilitatea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a fost cenzurată definitiv, aspectele învederate de condamnat fiind examinate de instanțe. S-a remarcat că, în calea de atac a contestației, a fost sesizată Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 595 din Codul de procedură penală și a art. 4 din Codul penal (admisă prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018), dar acest fapt nu a afectat soluția pronunțată privind contestația la executare, în condițiile în care au fost analizate, pe fond, toate criticile formulate de condamnat. În concluzie, s-a constatat că ultima dintre condițiile de admisibilitate a sesizării nu este îndeplinită. Deopotrivă, pentru ipoteza în care nu vor fi reținute argumentele de inadmisibilitate, s-a susținut că revizuirea fundamentată pe prevederile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate viza și hotărâri care nu soluționează fondul cauzei. Din examinarea condițiilor care trebuie îndeplinite cumulativ pentru cazul de revizuire analizat s-a reținut că revizuirea fundamentată pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă un remediu procesual ce poate fi valorificat de persoanele care au invocat în cursul judecății o excepție de neconstituționalitate, care a fost admisă de Curtea Constituțională după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Totodată, s-a arătat că, în dezacord cu interpretările doctrinare și jurisprudențiale, după modificările legislative intrate în vigoare în februarie 2014, au apărut o serie de situații juridice care au necesitat un remediu procesual, incidența acestei căi extraordinare de atac fiind reținută și în cazul altor hotărâri definitive decât cele care soluționează fondul cauzei. Astfel, s-a evidențiat că în jurisprudența recentă a instanței supreme și a celorlalte instanțe se regăsesc hotărâri calificate ca fiind supuse revizuirii pentru motivul inconciliabilității, chiar dacă ele nu conțin o rezolvare a fondului cauzei. Spre exemplu, s-a considerat incidentă această cale extraordinară de atac în cazul hotărârilor pronunțate în contestațiile formulate în baza art. 6 din Codul penal, care au primit rezolvări diferite ca urmare a interpretării normelor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive (Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală: Încheierea nr. 37 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 5.920/2/2014; Încheierea nr. 1.068 din 10 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.594/2/2014; Încheierea din 31 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 3.432/1/2016; Decizia nr. 18 din 10 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.770/1/2019 și Decizia nr. 195 din 2 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.396/1/2018). S-a considerat că o atare abordare ar fi justificată și în cazul revizuirii fundamentate pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, fiind susținut că particularitățile acestui caz de revizuire impun ca incidența sa să fie extinsă și asupra altor hotărâri judecătorești, cum sunt, spre exemplu, cele din materia executării. Sub acest aspect s-a specificat că admiterea unei excepții de neconstituționalitate a unei prevederi legale care reglementează această etapă procesuală, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri, nu ar putea fi valorificată pe nicio altă cale, deși dispoziția legală respectivă ar putea fi esențială pentru examinarea solicitărilor formulate. Or, remedierea erorilor de judecată ivite în faza executării este la fel de necesară și justificată ca în cazul celorlalte hotărâri judecătorești. ...