Decizia ÎCCJ nr. 4/2020 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 2.892/C/3168/III-5/2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat concluziile asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. În ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale sesizării de față, prin punctul de vedere exprimat, procurorul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât solicitarea aparține unui curți de apel (Curtea de Apel București) învestite să soluționeze cauza în ultimă instanță (contestație), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunțate anterior de către instanța supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. De asemenea, s-a reținut că petentul condamnat a solicitat pe calea contestației la executare, reglementată de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, valorificarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, cu consecința reducerii pedepsei la care a fost condamnat definitiv, reiterând aceleași aspecte și în calea de atac a contestației. Prin urmare, s-a constatat că problema de drept semnalată influențează soluția ce ar putea fi pronunțată pe fondul cauzei, întrucât ea reprezintă unul dintre motivele contestației exercitate de condamnat, fiind în strânsă legătură cu soluționarea acestei căi de atac. Asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării, procurorul a opinat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, pentru următoarele argumente: Contestația la executare a fost definită în doctrină ca fiind un mijloc procesual cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei. Totodată, s-a arătat că este un mijloc procesual de a se asigura punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat, așadar, prin contestație la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat. Cazul de contestație la executare a cărei incidență este pusă în discuție este cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, respectiv când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. S-a menționat că jurisprudența Curții Constituționale și a instanței supreme lămurește natura juridică a beneficiului reglementat în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. Astfel, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, Curtea Constituțională, în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate, a constatat că soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o infracțiune gravă, este neconstituțională. În cuprinsul deciziei menționate instanța de contencios constituțional a statuat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, legiuitorul a urmărit să instituie un sistem de măsuri pentru asigurarea protecției și securității martorilor care denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni grave. În acest sens, pe lângă măsurile de includere a martorilor într-un program special de protecție, legiuitorul a prevăzut și o cauză de reducere a pedepsei instituită de textul legal criticat, care constituie, la rândul său, un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave, prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive cu privire la săvârșirea unei astfel de infracțiuni să furnizeze acele informații organelor judiciare. Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate consacră posibilitatea reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege numai pentru martorul care la rândul său a comis o infracțiune gravă. Astfel, deși contribuie la furnizarea unor informații esențiale organelor judiciare, martorului care nu a comis o infracțiune gravă, așa cum este ea definită de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, îi este aplicat un tratament juridic diferit, respectiv nu beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Totodată, s-a arătat că, în condițiile în care legea reglementează asigurarea protecției și asistenței martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date privind săvârșirea unei infracțiuni grave și pe care le-au furnizat organelor judiciare, rațiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei reglementată de norma supusă controlului de constituționalitate este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă și suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acțiunea martorului de a denunța și facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, indiferent de natura și gravitatea faptei penale comise de el însuși. Din cuprinsul deciziei menționate rezultă că beneficiul reglementat în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, este considerat de instanța de contencios constituțional ca fiind o cauză de reducere a pedepsei. Constituționalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor a fost examinată de Curtea Constituțională și din perspectiva posibilității valorificării acestui beneficiu pe calea contestației la executare - art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală anterior/art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. S-a arătat că, prin deciziile nr. 809 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007, nr. 1.156 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 10 decembrie 2008, nr. 383 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 25 iulie 2016, și nr. 662 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 3 aprilie 2018, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate/inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate în această materie, arătând că nu este încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi, deoarece cauza de reducere prevăzută de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, respectiv tuturor persoanelor care au calitate de martor și care până în momentul condamnării denunță ori facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane. Or, condamnații au avut posibilitatea să se încadreze în această categorie, dar prin tăcerea lor au ales să nu beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care au fost condamnați. Curtea a concluzionat că principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator diferențiat în funcție de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Aceeași abordare este reflectată și prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că instituția reglementată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă. Față de argumentele expuse, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 6.639/3/2018, urmând a se stabili că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micșorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. ...