Decizia ÎCCJ nr. 4/2019 (HP)Punctul VI

VI. Opinia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 3.093/C/2018/32/III-5/2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept, solicitând respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curții de Apel București. În esență, s-a arătat că textul art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede cu claritate neinterpretabilă o singură posibilă soluție în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului: cea a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției și pronunțării soluției cu privire la care s-a ajuns la un acord, fără posibilitatea pentru instanța de judecată de a interveni asupra niciuneia dintre componentele soluției cu privire la care acordul s-a încheiat. S-a apreciat că dacă s-ar primi teza contrară, distinct de lipsa temeiului legal, ar însemna ca instanța de judecată să realizeze o reală judecată, deși procesul penal nu a trecut prin faza cercetării judecătorești. De altfel, limitele de judecată ale instanței sesizate cu un acord de recunoaștere a vinovăției sunt lămurite de instanța de contencios constituțional care a reținut că intervenția instanței de judecată este limitată la ipoteza în care pedeapsa stabilită de părțile acordului este disproporționat de ușoară, prin raportare la gravitatea infracțiunii și la periculozitatea infractorului, și că judecătorul se află în imposibilitate de a interveni asupra acordului prin pronunțarea unei soluții de achitare sau a unei pedepse mai mici decât cea stabilită în acord, modul de reglementare a instituției nepermițându-i aceasta. Așa fiind, chestiunea de drept cu privire la care instanța de trimitere solicită dezlegare își găsește răspunsul în deciziile Curții Constituționale: instanța de judecată nu poate, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, să intervină asupra individualizării pedepsei cu privire la care procurorul și inculpatul au ajuns la un acord, cu consecințe directe asupra reducerii pedepsei. În concluzie, întrucât „sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedura penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții“, iar „interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“ (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 4.513/1/2015 HP/P, considerente reluate și în Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 2.246/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) și ținând seama că textul legal a cărui interpretare formează obiectul prezentei cauze este clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, s-a apreciat că intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică. ...