Decizia ÎCCJ nr. 15/2020 (HP)Punctul VI

VI. Opinia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 542/C/854/III-5/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat punctul său de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a arătat că din analiza încheierii de sesizare a Înaltei Curți rezultă că solicitarea aparține Tribunalului Timiș, învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță (contestație), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunțate anterior de către instanța supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. S-a opiniat că în cauză nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei veritabile chestiuni de drept de care să depindă soluționarea cauzei și care să necesite lămuriri sau interpretări. S-a arătat că această condiție a fost consacrată jurisprudențial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018, și nr. 17 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019. În cuprinsul acestor hotărâri s-a arătat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este de a da dezlegări asupra unor veritabile și dificile probleme de drept. Astfel, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, astfel încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Pe cale de consecință, s-a considerat admisibilă întrebarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora, nu și în situația în care se solicită completarea legii. Referitor la întrebarea formulată prin încheierea de sesizare, s-a susținut că nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate juridic. În concret, se solicită a se lămuri aplicabilitatea art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în ipoteza în care cererea de punere în executare a unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare române, în scopul executării unei pedepse rezultante privative de libertate, stabilită pentru mai multe infracțiuni, a fost admisă doar în parte de statul solicitat (Austria). Astfel, pentru una dintre pedepsele aplicate definitiv de către autoritățile judiciare române și inserate în cuprinsul mandatului european de arestare, cererea de predare a condamnatului a fost respinsă, motivat de faptul că în legislația statului solicitat infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa ce urmează a fi executată în România nu este prevăzută de legea penală (infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere). Pe de altă parte, s-a arătat că este necesar a se clarifica dacă în această situație pedeapsa pentru care cererea de predare a fost respinsă trebuie executată sau nu de către persoana condamnată, după executarea pedepsei/pedepselor pentru care statul austriac a dispus predarea. Prevederea legală în discuție [art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004] consacră regula specialității care guvernează predarea în baza unui mandat european de arestare, regulă preluată din materia extrădării, și care interzice urmărirea, judecarea sau privarea de libertate a unei persoane predate autorităților române pentru o altă faptă anterioară predării, cu excepția cazului în care statul membru de executare consimte în acest sens. Dispoziția legală la care face referire instanța de sesizare are în vedere alte fapte decât cele care au reprezentat obiectul mandatului european de arestare, fapte care nu au fost semnalate autorității judiciare de executare la momentul formulării cererii de predare, nefiind menționate în cuprinsul mandatului european de arestare. Ipoteza descrisă de instanța de sesizare nu are ca premisă o atare situație întrucât fapta la care se face referire (infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere) a fost avută în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare române, solicitarea de predare fiind respinsă de statul austriac. S-a arătat că, în acest caz, incidența dispoziției legale invocate în cuprinsul sesizării, art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, nu poate fi pusă în discuție, simpla lecturare a acesteia fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, și anume că se au în vedere alte fapte decât cele care au constituit temeiul emiterii mandatului european de arestare. În contextul arătat s-a considerat că întrebarea formulată de Tribunalul Timiș nu se circumstanțiază unei veritabile probleme de drept, întrucât prevederea legală a cărei interpretare se solicită este clară, iar aplicabilitatea acesteia în cauză nu necesită lămuriri, prin urmare nu se justifică o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile. S-a mai arătat că din modul în care a fost formulată întrebarea se observă că instanța de sesizare urmărește a afla dacă pedeapsa pentru care s-a respins cererea autorităților române de predare mai poate fi pusă în executare în România și eventual în ce condiții, ceea ce ar echivala cu soluționarea cauzei. Or, nu este permis a se apela la această procedură judiciară pentru a primi de la instanța supremă rezolvarea concretă a cauzei. De asemenea, s-a susținut că un alt argument în favoarea inadmisibilității sesizării îl reprezintă lipsa punctului de vedere al instanței care a formulat-o, respectiv a abordărilor neunitare care ar susține un demers de unificare a practicii judiciare. ...