Decizia ÎCCJ nr. 7/2019 (HP)Punctul X

X. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul că, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Tribunalului Maramureș privind chestiunea de drept pentru următoarele argumente: În analiza admisibilității sesizării s-a reținut că, dacă primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite: sesizarea aparține unui complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță [Tribunalul Maramureș, învestit cu soluționarea unei contestații împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație la executare, conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală]; problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a făcut și nici nu face obiectul niciunei proceduri de asigurare a unei practici judiciare unitare, condiția pertinenței, respectiv dependența soluționării pe fond a cauzei în care a fost invocată de lămurirea chestiunii de drept, nu este îndeplinită. Astfel, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că îndeplinirea acestei condiții presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinante, iar nu la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015) ori la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (deciziile nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016, nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). Totodată, în jurisprudența sa, instanța supremă a statuat că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluții este atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017). Prin întrebarea adresată, respectiv posibilitatea valorificării reducerii de pedeapsă reglementată de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin intermediul contestației la executare, atunci când aceasta vizează primul termen al recidivei, stabilit definitiv în cuprinsul unei hotărâri de condamnare, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, ci la rezolvarea cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, ceea ce excedează competenței instanței supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea întemeiată pe această procedură este judecarea unei căi de atac (contestație) formulate împotriva unei hotărâri pronunțate în contestație la executare. Unicul motiv de contestație la executare formulat de contestator a fost reprezentat de reducerea pedepsei ce a constituit primul termen al recidivei ca urmare a aplicării art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, cu consecința reevaluării stării de recidivă, prin schimbarea încadrării juridice, și a reducerii implicit a pedepsei rezultante, determinată de instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare, ca urmare a incidenței celor statuate prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, se solicită a se stabili dacă cele statuate obligatoriu prin deciziile mai sus menționate în interpretarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 pot fi invocate/aplicate pe calea contestației la executare, având în vedere obiectul, scopul și limitele acestei proceduri. În raport cu natura juridică a contestației la executare s-a statuat jurisprudențial și doctrinar că motivele invocate pe calea acestui mijloc procesual nu pot pune în discuție autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești atacate. În acest sens este și jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional care, prin Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, a arătat că „noțiunea de cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat, ci micșorarea sau stingerea pedepsei astfel dispuse ca urmare a intervenirii unor cauze, cum este, cu titlu de exemplu, plata integrală sau parțială de către persoana condamnată a obligației stabilite în sarcina sa“ (paragraful 29). Or, aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, prin modalitatea stabilită prin deciziile nr. 7 din 26 aprilie 2018 și nr. 15 din 26 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, poate conduce la schimbarea formei recidivei și, implicit, a regimului sancționator, cu consecința schimbării încadrării juridice. De altfel, faptul că însăși instanța de trimitere nu are dificultăți de interpretare a dispozițiilor de drept procesual invocate reiese din argumentarea prezentată în susținerea punctului de vedere, inclusiv prin indicarea jurisprudenței instanței supreme, respectiv deciziile nr. 12 din 6 mai 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și nr. VIII din 5 februarie 2007 - Secțiile Unite. În acest context, se poate considera că instanța dorește o confirmare a soluției ce se prefigurează în cauză. Or, așa cum precizează Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței“. În atare situație, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta procedură reprezintă rezolvarea cauzei deduse judecății, instanța de trimitere solicitând prin această dezlegare cenzurarea legalității hotărârii instanței de fond. ...