Decizia ÎCCJ nr. 7/2018 (RIL)Punctul VI

VI. Opinia procurorului general 18. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, cu titlu prealabil, că, deși nu este menționat în actul de sesizare cu recurs în interesul legii, se impune a face precizarea că soluțiile subsumate orientării jurisprudențiale majoritare au fost, la rândul lor, divergente în ceea ce privește problema admisibilității acțiunilor de genul celor ce fac obiectul analizei de față, constatându-se astfel alte două curente jurisprudențiale, după cum urmează: ... 19. Într-o primă opinie s-a apreciat că aceste acțiuni sunt inadmisibile, nefiind de competența instanței de judecată statuarea asupra întinderii creanței fiscale și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului, întrucât, în materie fiscală, acestea se realizează de către însuși organul fiscal care are abilitarea specială din partea legii de a emite titlul de creanță fiscală prin decizia de impunere care apoi poate fi contestată și verificată de către instanța de contencios administrativ. ... 20. Într-o a doua opinie s-a apreciat că acțiunile sunt admisibile, între stat și persoana chemată în judecată neexistând un raport juridic fiscal, neîndeplinirea culpabilă de către administratorul societății a obligațiilor ce îi reveneau și prejudicierea bugetului de stat reprezintă fapta ilicită în sensul prevăzut de art. 1.349 din Codul civil, astfel încât, considerânduse a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale - existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate, a vinovăției - acțiunile au fost admise. ... 21. În raport cu aceste observații, procurorul general a considerat utilă extinderea problemei de drept și cu privire la aspectul privind admisibilitatea acțiunii în pretenții formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală. ... 22. Totodată, având în vedere că problema vizând stabilirea competenței instanței sesizate cu acțiunea în despăgubiri formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală în ipoteza lăsării nesoluționate a acțiunii civile nu se reduce doar la cazul achitării/încetării procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, s-a propus redefinirea problemei de drept sub forma „Competența materială și funcțională a instanței în cazul acțiunilor formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, derivate din cauze penale, în care organul fiscal s-a constituit parte civilă și în care, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă“. ... 23. Cu aceste precizări, opinia procurorului general a fost în sensul că acțiunile în răspundere civilă delictuală îndreptate împotriva administratorului unei societăți, formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, derivate din cauze penale în care s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile, iar constatarea inadmisibilității acestor acțiuni revine instanței civile - judecătoria sau tribunalul, după criteriul valoric. ... 24. Astfel, s-a arătat că acțiunile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul dispozițiilor art. 1.349 și art. 1.357 din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, sunt de competența instanței civile, judecătoria pentru cererile încadrabile în dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, respectiv tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, chiar dacă judecarea cererilor presupune verificarea caracterului ilicit al faptei în raport cu dispozițiile legislației fiscale. ... 25. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.“ ... 26. Dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt altceva decât reglementarea unei situații de excepție de la regula contenciosului administrativ de plină jurisdicție instituită prin art. 8 alin. (1) din aceeași lege, privind o acțiune cu obiect complex, de anulare a actului administrativ și de reparare a pagubei. În mod obișnuit, cererea de despăgubiri reprezintă un capăt de cerere accesoriu cererii principale, iar scindarea litigiului de contencios administrativ, prin introducerea ulterioară a cererii de despăgubire, intervine în acele situații în care, din motive ce țin de complexitatea și anvergura prejudiciului cauzat prin actul sau contractul administrativ, reclamantul nu are posibilitatea de a cunoaște întinderea pagubei în termenul impus de lege pentru formularea acțiunii principale. Din această cauză, persoanele vătămate introduc mai întâi acțiunea principală privind anularea actului pentru a nu depăși termenul legal prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, urmând ca ulterior, atunci când se edifică asupra cuantumului prejudiciului suferit, să formuleze și cererea de acordare a despăgubirilor. ... 27. În cazul acțiunilor formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care se solicită obligarea pârâților, persoane fizice, la plata sumelor de bani reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă care nu au fost vărsate la bugetul de stat, dreptul pe care reclamantul persoană juridică de drept public și-l revendică pe calea acțiunii în justiție nu a fost încălcat de o autoritate publică prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, pentru a atrage competența instanței de contencios administrativ. ... 28. Chiar dacă raportul juridic dedus judecății este unul de drept public fiscal, nu este îndeplinită condiția ca pârâtul să fie o autoritate publică și nici cea referitoare la obiectul acțiunii în contencios administrativ, acela de anulare a unui act administrativ tipic sau asimilat care vatămă un drept sau un interes legitim. ... 29. Cum pârâtul, în cazul de față, este o persoană fizică, fost subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală incriminate de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar cauza acțiunii reclamantei Agenția Națională de Administrare Fiscală, fost subiect pasiv al infracțiunii și parte civilă în procesul penal, o reprezintă fapta ilicită a pârâtului de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, prejudiciind bugetul de stat, competența de soluționare a acțiunii astfel formulate aparține instanței civile de drept comun, judecătoria sau tribunalul, după criteriul valoric al cuantumului pretențiilor solicitate. ... 30. Totodată, procurorul general a apreciat că acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin care aceasta solicită obligarea pârâtului, administrator al unei societăți, la plata obligațiilor fiscale, este inadmisibilă, arătând că săvârșirea unor fapte în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor sau altor contribuții prevăzute de legislația fiscală atrage o formă specială de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor rezultate dintr-un raport juridic de drept fiscal, ale cărui particularități fac ca regimul juridic al răspunderii să deroge de la regimul general al răspunderii civile delictuale consacrat de prevederile Codului civil. ... 31. S-au invocat argumentele reținute de instanța supremă în cuprinsul Deciziei nr. 17/2015 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, precum și concluzia că în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor se aplică prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală (paragraful 21.23). ... 32. În materie fiscală, organul fiscal are atribuții speciale și extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuși titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere și împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenția instanței de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanței și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului. Intervenția instanței este provocată într-o fază ulterioară a procedurii, pe calea acțiunii în contencios fiscal. ... ...