Decizia ÎCCJ nr. 17/2017 (HP)Punctul VIII

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 769/C/734/III-5/2017 din 25 aprilie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară a înaintat concluziile formulate de procuror asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept. În concluziile formulate, în ceea ce privește admisibilitatea sesizării, procurorul a apreciat că se impune a se efectua o analiză aparte privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Prioritar, referitor la modul de formulare a întrebării, s-a susținut că problema de drept se referă numai la situația în care Curtea de Conturi nu a avut calitatea de persoană vătămată în cauza soluționată de către procuror, ci doar pe aceea de denunțător în condițiile art. 290 sau 291 din Codul de procedură penală sau autor al sesizării organului de urmărire penală în condițiile art. 61 din același cod, fără a fi astfel circumstanțiată întrebarea cu caracter general formulată de către judecătorul de cameră preliminară - dacă autoritatea menționată are dreptul de a ataca soluțiile de clasare ale procurorului - nu ar constitui o problemă de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală. Totodată, s-a precizat că această chestiune de drept nu a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o altă hotărâre prealabilă ori printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul pendinte al acestei din urmă proceduri. În ceea ce privește Decizia în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, s-a apreciat că nu constituie un fine de neprimire a întrebării prealabile din prezenta procedură, aceasta având un caracter obligatoriu numai în cauzele referitoare la Agenția Națională de Integritate. În argumentarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, s-a arătat că aceasta aparține judecătorului de cameră preliminară al unui tribunal care soluționează în primă și ultimă instanță plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror; soluția pe care o poate pronunța în cadrul acestei proceduri este susceptibilă de a statua asupra fondului unui raport de drept penal – fie în sensul menținerii rezolvării de fond date de către procuror, fie în sensul schimbării temeiului soluției date de către procuror și, prin aceasta, al reconfigurării semnificației juridice a relațiilor dintre părți, fie în sensul redeschiderii urmăririi penale și repunerii raporturilor juridice dintre părți în cadrul unui conflict de drept penal. De caracterul admisibil sau inadmisibil al sesizării adresate judecătorului de cameră preliminară depinde trecerea la etapa soluționării pe fond a raportului de drept penal de către judecătorul de cameră preliminară ori, dimpotrivă, respingerea de plano a sesizării și, prin aceasta, menținerea cu caracter definitiv a soluției de fond dispuse de către procuror. În concluzie, s-a apreciat a fi îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării privind gradul instanței și al jurisdicției, precum și aceea privind legătura dintre problema de drept și soluționarea pe fond a cauzei pendinte. Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, parchetul a apreciat că primul argument al judecătorului, autor al sesizării, care a considerat că plângerea este admisibilă pentru a se putea garanta liberul acces la justiție al denunțătorului, este vădit neîntemeiat, întrucât denunțătorul nu poate fi decât o persoană exterioară conflictului de drept penal cu privire la care el sesizează organul de urmărire penală. În măsura în care ar fi fost parte a acestui conflict, respectiv a raporturilor juridice protejate de norma penală care incriminează infracțiunea reclamată, atunci, din punct de vedere procesual, ar fi avut calitatea de persoană vătămată (nu denunțător), iar sesizarea adresată de acesta organului de urmărire penală ar fi fost încadrată ca fiind plângere (nu denunț). Având calitatea de persoană vătămată, acesta ar fi putut ataca soluția de clasare, inclusiv în condițiile art. 341 din Codul de procedură penală, în fața judecătorului de cameră preliminară – ca exercițiu al accesului la justiție. S-a susținut însă că o asemenea legitimare nu poate fi recunoscută oricărei persoane, dacă nu justifică un astfel de interes, întrucât accesul la justiție este recunoscut numai în considerarea acestui interes. Parchetul a apreciat că este neîntemeiat și argumentul judecătorului potrivit căruia interesul legitim al Curții de Conturi ar rezulta din dispozițiile legale care reglementează activitatea acesteia, conform cărora instituția „are atribuția generală de a exercita controlul asupra modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului din domeniul public“, exercitarea căilor de atac în cauze care vizează infracțiuni în legătură cu aceste fonduri reprezentând, în opinia judecătorului „o componentă a controlului exercitat în legătură cu întrebuințarea acestor resurse“; astfel, instituția ar trebui să acționeze „în realizarea obiectului ei de activitate“, acela de a veghea la modul de cheltuire a banului public. S-a susținut de către procuror că acest control asupra fondurilor publice la care este obligată Curtea de Conturi vizează raporturile financiare dintre contribuabili, nu modul în care organele competente ale statului își desfășoară activitatea judiciară. De altfel, când raporturile între subiecții controlați de Curtea de Conturi vizează fapte prevăzute de legea penală competența acestei instituții încetează, ea revenind organelor judiciare. Obligația Curții de Conturi, ca și a altor subiecți de drept, de a sesiza organele judiciare când au suspiciuni în legătură cu comiterea unor fapte penale este instituită tocmai în considerarea faptului că aceste împrejurări excedează competenței celor dintâi, revenind exclusiv celor din urmă „să exercite controlul“ asupra acestor raporturi. Prin urmare, s-a arătat că modul în care organele judiciare soluționează raporturile de drept penal nu fac obiectul de activitate al Curții de Conturi, de aceea instituția nu poate justifica vreun „interes legitim“ în sensul art. 336 din Codul de procedură penală. A raționa altminteri ar însemna ca orice persoană, care are obligația să sesizeze organele de urmărire penală sau care are chiar dreptul de a proceda la constatarea infracțiunilor, să poată apoi ataca soluția procurorului pentru simplul motiv că are atribuții legale privind fapte care, după epuizarea competenței sale, au atras competența organelor de urmărire penală care au soluționat cauza: atari legitimări ar putea pretinde, în baza acestui raționament, spre exemplu Consiliul Național al Audiovizualului [care are, potrivit art. 10 alin. (6) din Legea nr. 504/2002, obligația să sesizeze autoritățile competente cu privire la apariția sau existența unor practici restrictive de concurență, a abuzului de poziție dominantă sau a concentrărilor economice], jandarmeria (care are, potrivit Legii nr. 550/2004, atribuții în legătură cu prevenirea și descoperirea infracțiunilor) sau, a fortiori, poliția. Prin urmare, criteriul legal al vătămării unui interes legitim se verifică numai în situațiile în care în privința unui anume subiect de drept ordonanța de clasare produce efecte, dând naștere unei situații juridice în care aceasta este implicată în exercitarea unui drept subiectiv propriu sau unei situații juridice în care legea îi conferă expres, cu caracter special, îndreptățirea de a acționa (capacitatea activă) pentru protejarea altui subiect de drept. Or, Curtea de Conturi nu este, în cauze de tipul celei care a generat întrebarea prealabilă, o astfel de persoană, întrucât clasarea nu a produs vreun efect în privința sa și nici nu există vreo dispoziție legală care să îi confere dreptul de a acționa în justiție, în numele statului, în cauzele în care persoane vătămate sunt alte instituții sau autorități ale statului. S-a solicitat a se observa și că obiectul cauzei nu a fost o infracțiune la regimul fondurilor publice (cum ar fi, spre exemplu, evaziunea fiscală), ci o infracțiune de serviciu în dauna unei autorități a statului care are calitatea de persoană vătămată și, prin aceasta, îndreptățirea de a ataca soluția de clasare. În final, s-a făcut referire la considerentele Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, care sunt, mutatis mutandis, aplicabile și acestei cauze. ...