Decizia ÎCCJ nr. 11/2016 (RIL)Paragraful 107

Astfel, art. 1 din acest act normativ defineşte la pct. 10 creanţa fiscală ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie. Totodată, la pct. 11 al aceluiaşi articol se statuează că creanţa fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar la pct. 12 este definită creanţa fiscală accesorie, ca fiind dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii. Din interpretarea normelor legale rezultă că, deşi obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, finalitatea acestora este diferită. Astfel, dobânda accesorie creanţelor fiscale este o sancţiune specifică dreptului public, aplicabilă în cadrul răspunderii de drept financiar, fiind o veritabilă sancţiune cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral prin norme juridice imperative. Din interpretarea tuturor acestor norme legale rezultă, în mod evident, că cererea având ca obiect plata de penalităţi sau dobânzi aferente debitului are o finalitate diferită faţă de cea a cererii principale, constând, deci, fie în acoperirea prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei datorate, în cazul dobânzilor, fie în constrângerea debitorului în executarea obligaţiei principale, în cazul penalităţilor.