Decizia ÎCCJ nr. 14/2016 (HP)Paragraful 175

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod constant statuându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile procesual penale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile ori de câte ori întrebarea formulată a depăşit cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale. Astfel, prin Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală; prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei; prin Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016, de respingere a sesizării ca inadmisibilă, s-a reţinut că instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale; prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, arătându-se că hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.