Decizia CCR nr. 697/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma „acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni“ din cuprinsul dispozițiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 și art. 35 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu enumeră, cu precizie, care sunt faptele care intră sub incidența textului criticat. Se arată că legiuitorul nu a arătat dacă sintagma criticată are în vedere acțiuni sau inacțiuni care în momentul săvârșirii lor constituiau o infracțiune sau dacă este vorba despre acțiuni sau inacțiuni ce au legătură cu fapta săvârșită, fără a constitui însă, în mod obligatoriu, fiecare în parte, o infracțiune. Pentru aceste motive, se susține încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție și ale art. 7 paragraful 1 din Convenție. Se susține, totodată, încălcarea, prin dispozițiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 35 alin. (1) din Codul penal, a prevederilor art. 8 alin. (4) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31. De asemenea, se mai arată că aceleași vicii de neconstituționalitate sunt prezentate și de sintagma „înlesnește sau ajută în orice mod“ din cuprinsul art. 48 din Codul penal și al art. 25 din Codul penal din 1969, întrucât, prin folosirea expresiei „în orice mod“, legiuitorul a trecut sub semnul subiectivismului, respectiv a aprecierii organelor judiciare implicate în soluționarea cauzelor penale, determinarea conținutului acestei expresii. În acest sens, se arată că aceleași fapte sau omisiuni ar putea fi încadrate, de către anumite organe judiciare, în sfera sintagmei criticate, în timp ce de către altele ar putea fi lăsate în afara acesteia. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, art. 297 din Codul penal și art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se arată că acestea continuă să fie neconstituționale și după pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Se susține că pronunțarea de către instanța de contencios constituțional a unei decizii interpretative nu împiedică reexaminarea constituționalității acelorași dispoziții legale, prin raportare la alte dispoziții ale Constituției. Se arată că textele criticate nu îndeplinesc criteriile de calitate a legii, conținutul acestora fiind, totodată, lipsit de proporționalitate, întrucât nu respectă principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte, ca infracțiune, trebuie să survină doar ca o ultimă soluție, adoptată în scopul protejării unei valori sociale, atunci când adoptarea altor norme sau sancțiuni, fără caracter penal, nu este suficientă, încălcând astfel prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) , art. 23 alin. (12) și art. 53 alin. (2) din Constituție. Se arată că din existența obligației constituționale a reglementării prin lege organică a infracțiunilor rezultă că, pentru a fi considerată infracțiune, o faptă, acțiune sau inacțiune trebuie să prezinte o anumită gravitate, în sensul lezării grave a unor valori sociale. Se susține că Legea nr. 78/2000 nu este lege organică, motiv pentru care aceasta contravine dispozițiilor constituționale ale art. 73 alin. (3) lit. h) . Se susține, de asemenea, că, pentru a nu încălca principiul legalității incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție, o lege trebuie să ofere suficiente criterii de proporționalitate, pentru a diferenția o faptă infracțională de una neinfracțională, în funcție de intensitatea lezării valorilor sociale ocrotite. Pentru aceleași motive, se susține că incriminarea faptelor prevăzute în ipotezele normelor juridice de drept penal analizate nu este proporțională cu scopul care a determinat-o, aspect ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Constituție. Se susține, totodată, încălcarea prevederilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la Rezoluția Consiliului Europei nr. 1.950/2013, ce recomandă statelor membre, care au reglementată în legislația internă infracțiunea de abuz în serviciu, să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții legale, în scopul limitării domeniului lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția. Or, se arată că textele criticate sunt în contradicție cu recomandările anterior menționate, întrucât, potrivit acestor dispoziții legale, orice acțiune sau inacțiune a funcționarului public, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normelor de incriminare analizate. Se susține că, în prezent, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționarul public, cu încălcarea dispozițiilor legale, poate antrena răspunderea contravențională, disciplinară sau penală a respectivului funcționar public, fără a exista un criteriu legal de diferențiere între aceste forme de răspundere juridică. Se arată că, astfel, aplicarea normelor penale criticate este plasată sub semnul arbitrarului. ...